Statisticile spun că suntem printre ţările europene în care se munceşte cel mai mult, atât ca durată a săptămânii de lucru (41,7 ore), cât şi ca număr mediu de zile de concediu plătit (24). Astea sunt datele din statisticile oficiale, pentru că eu nu ştiu mulţi oameni care să muncească în sectorul privat şi să stea la serviciu mai puţin de nouă ore pe zi.

Dacă muncesc mult, oamenii ar trebui să se şi distreze pe măsură. Un sondaj recent spune că, în timpul liber, românii de vârstă activă din mediul urban petrec în medie cam patru ore pe zi în faţa televizorului şi aproape tot atâtea în faţa calculatorului. Asta înseamnă că, practic, cam tot ce se cheamă timp liber se petrece în faţa unuia dintre cele două pătrate magice.
Afară de cazul în care calculatorul înseamnă chat, blog, forum etc., omul înşurubat în faţa unui dreptunghi de sticlă este un om singur şi însingurat. Chiar atunci când netul este utilizat ca mijloc de comunicare, este de cele mai multe ori vorba despre o comunicare viciată – o non-identitate comunică cu o alta la fel de abstractă.
Îmi aduc aminte ce însemna pentru mine şi cei din jur timpul liber înainte de ’89. Mergeam la 2 Mai. Acolo era imposibil să nu-ţi faci cunoştinţe noi, căci oricum la „gazda“ la care stăteai împărţeai frigiderul, zona de siestă şi duşul cu încă o duzină de locatari. Apoi, la orele după-amiezei, în „Dobrogeanul“ (singurul restaurant din localitate) aflai ce partide de bridge se organizează ori unde se ţin „ceaiurile“ nopţii ce avea să urmeze. Pe plaja din Vama, unde distanţele dintre cearşafuri erau considerabile, mi-am făcut mai mulţi prieteni atunci decât pe plajele de azi, cu şezlonguri suficient de apropiate încât să poţi aprecia calitatea deodorantului folosit (sau nu) de persoana din şezlongul alăturat.
Acasă erau Cinemateca şi nopţile de veghe când ne aşezam la coadă la bilete pentru filmele minunate pe care doar acolo le puteai vedea [...]. Mai erau „şedinţele video“ în casele unor fericiţi posesori ai vreunui player cumpărat din Consignaţie, cu casete care circulau din mână în mână (ca şi romanele poliţiste). Am văzut atunci multe capodopere, dar şi o groază de filme de serie B, la care te uitai pentru că „trebuie dată caseta înapoi mâine dimineaţă“. În ziua de azi nu se mai fac ceaiuri, ci party-uri care, dacă nu sunt de firmă, sunt oricum organizate astfel încât să nu poţi întâlni decât pe cei care fac parte din acelaşi mediu cu tine [...]. Concediile sunt atent organizate prin agenţii de voiaj. Şi restaurantele şi destinaţiile de vacanţă sunt bine segregate prin preţuri şi prin fiţe. Există, ce-i drept, şi democraţia mall-ului, echivalent al corso-ului de altădată. Aici, tinerii reprezentanţi ai clasei de mijloc au posibilitatea să facă lèche-vitrine în faţa magazinelor din care se îmbracă cei mai înstăriţi. Văd un film, în timp ce vorbesc la telefonul mobil şi ronţăie popcorn [...] în săli ultramoderne. După asta, merg la unul din multele fastfood-uri din incintă. Numai că, nu ştiu de ce, n-am auzit de prietenii legate la coadă la hambugeri – sau, cine ştie?, nu am cercetat suficient.
Shopping-ul însuşi este, pentru concetăţenii noştri, unul din deliciile căruia i se dedau cu maximă voluptate. Se practica şi înainte de ’89, în două forme principale. Prima era aşezatul din zorii zilei (dacă nu de cu seară), cu echipamentul necesar (sacoşă, scaun pliant, ceva de citit, o sticlă cu apă sau cafea) la coada din faţa unui magazin alimentar, în speranţa că „se va băga ceva“. Aceasta era forma pasivă a shopping-ului – nesfârşit prilej de socializare, căci la coada respectivă se puteau face excelente sondaje de opinie. Forma activă consta în plecatul de la serviciu „pe teren“, cu sacoşa camuflată în geantă; se făcea turul magazinelor din zonă cu o strategie de maximizare a şanselor (la Dunărea se „băgau“ mezeluri pe la 11, la Unic veneau lactatele pe la 12…). Aparent – o modalitate individualistă de petrecere a timpului liber, în realitate, cu largi valenţe colective – de îndată ce găseai o coadă, îţi lăsai rând şi te repezeai la primul telefon public pentru a da alarma la birou: „au venit portocale la Scala, se dau câte două chile, dacă veniţi în 10 minute apucaţi sigur“. [...] Astăzi, shoppingul e o explorare solitară, locurile de unde se poate cumpăra cu 30 de lei o bluză care pare de 300 nu se deconspiră uşor. Cred că ceea ce conferă astăzi plimbatului prin magazine un caracter tot mai ludic şi mai puţin utilitar e plăcerea de a trăi într-o lume a tuturor posibilităţilor, de a atinge anonim obiecte de tot felul, purtătoare de status, de a te elibera pentru moment de constrângerile materiale. La urma-urmei, un fel de chat în care îţi poţi asuma orice identitate.